Distracție plăcută sau teatrul vieții.

„Mai scriu ceva și mă apuc de învățat”........
Cineva numără câte ori a zis o frază, altcineva își numără zilele pe parcursul cărora s-au abținut de la plânset, iar eu...m-am pierdut în ani și zile, dar știu precis că în fiecare zi, mulți ani la rând, închid ușa și auzind cum coboară scările, strig în urmă „distracție plăcută”.
O făceam des.....ea îmi promitea că cândva, voi fi eu acea care iese zâmbind și mă va găti deja pe mine pentru distracție...dar....a plecat, în urma ei rămânând altă persoană...alt om de care m-am lipit strâns moral, din nou.
Și din nou petrec....Și rămân singură...Tot în acest pat, tot cu părul strâns și printre cărți. Poate nu e timpul încă...sau poate nu va fi, asta devenind o deprindere sau chiar...o muncă.
Privești cum viața trece. Copilăria peste care ai sărit, acum deja adolescența petrecută în sine și cu nevroza aia cu care te lupți. Cineva îți va prescrie medicamente, diagnozându-ți boala. Alticeva îți va da bani și bilete spre fericire, comportându-se cu tine ca cu un alt sentimental sau copil depresiv. Unii  chiar poate-ți vor oferi  câteva ore de ascultare, crezând că îți va trece. Și doar aici tu vei juca rolul principal, când vine vorba de boală.
Pe lângă optimismul pe care mi-l impui, eu zâmbesc și observ. Da..observ. Ziceai că viața e un teatru și că trebuie jucată cu suflet. Eu fac asta....joc cu suflet și durere (poate) îngropând în mine experiența și  morala pe care voi o deduceți. Eu fac asta de acolo.....printre rândurile din sală...sau chiar mai rău...de la spectator am ajuns după cortină....Ajut ca să fiu ajutată, deși știu că nu voi cere ajutor nicicând. O fantomă, lumea văzând-o doar atunci când are nevoie de ea. Nu că fac asta special sau se folosesc...Doar...tot eu am permis să ajung aici. După ușă și după literele astea tapate din grabă, sub ritmul bătăilor inimii și a muzicii.
Ar trebui să-mi schimb profesia și să las teatrul...poate așa voi înceta să aplaud la succesul altora și să contribui la fericirea lor, zâmbind și purtând mască. Ah da....deși nu am rolul meu printre ei, a juca teatru pot. Dar nu spre binele meu......Și mai e un plus....acești actori nu-s deloc acei care se prezintă după scenariu....Îi știu doar eu. Acea care-i așteaptă în sala de pregătire. Acea care închide ușa. Acea care-i împinge cu o dispoziție bună, dar și asta falsă....Totul pentru ei. Și nici nu încerc să fiu atât de naivă pentru a mai aștepta ceva în schimb...Doar...ei toți pleacă, chiar și lumina o sting.