Cel mai important din viaţă.

Viaţa.

O fişie albă cu stropi de cerneală, care rămân indiferent de cât n-ai vrea să ştergi petele alea ce provoacă amintiri.

Speranţa.

O nouă şansă de a încerca noi trăiri. 

Dar cât nu am spera la o nouă viaţă, o nouă şansă de a începe ceva nou...nu este decât un finiş. Iar la acest sfârşit trebuie să ajungem împăcaţi de cum am alergat prin viaţă.

Însăşi eu am o viaţă frumoasă. Şi, făceţi cunoştinţă - Maria...ea e viaţa mea. 

Poate cineva din care citeşte asta, până acum a dat de un scurt istoric depresiv din tot acest blog... acum e timpul să spun despre partea dulce din mine. 

Posibil să vă ţin în suspans...Nu mă grăbesc, aşa cum puţini vor dori să citească mai departe. 

Ea. Motivul pentru care supravieţuiesc (voi exagera dacă voi spune că trăiesc tot pentru ea, egoismul meu mă va preda cândva). 

Ea e cea care m-a ţinut de mână de fiecare dată când păşeam spre un nou compartiment din dificila bibliotecă a vieţii. A ştiut cum să mă înveţe să învăţ singură, din clipa când m-a învăţat să vorbesc. Mi-a transmis cel mai frumos sentiment ce ar putea să existe, iubindu-mă înainte să mă cunoască. Ea a fost cea care s-a deprins cu plânsetul meu, bucurându-se că există. A avut grijă să nu am nevoie de nimic, pentru a nu simţi lipsa lui. Ea a jucat rolul de o întreagă familie. Ea a fost pentru mine cea mai bună bucătăreasă, cel mai grijuliu medic şi o persoană de încredere, după care îmi ascundeam cândva ruşinea de la privirile altora. Viaţa mea a fost dedicată ei prin poezii şi cântece. Prin sărutări şi mici cuprinzături. Prin ascultare şi neascultare...A ajuns a fi dedicată prin probleme, care îi mai amintesc ei că eu cresc. Ea e Mama.

Şi e cea mai bună, când am nevoie de ceva.

Şi e cea mai iubită, când am nevoie de ceva.

Şi e cea mai scumpă, când la fel am nevoie de ceva.

Voi scrie aici şi despre durerea ei... Care nu doar eu, dar noi toţi, copiii le-o "dăruim".

Despre durerea pe care o simte de fiecare dată când nu-i spui "mulţumesc" din inimă, sau deloc.

Durerea care o simte de fiecare dată când pronunţi " nu te implica" sau "nu te interesează" după ce a propus ajutorul său. 

Durerea despre care sunt scrise multe pagini...dar nu e specificat medicamentul, pe care noi tot nu-l mai folosim. Uităm de cât de iubită şi bună şi cea mai dragă din momentul când uităm cine suntem... Şi totuşi, ea rămâne a fi cea care prima va veni la mine să ne împăcăm. Prima care îşi va cere scuze de aia că mă iubeşte. Va fi cea, de care îmi este dor acum, când tot e vina mea că o îndepărtez..Mă tem să mă gândesc despre puterea mustrărilor când nu voi mai hotărî nici eu nici ea... 

Mi-e frică că nu voi reuşi să răspund şi să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut în viaţa mea. De aceea, e timpul să conştientizăm că e Mama. Şi că iubirea se demonstrează la moment. Dacă ea a avut puterea de a trăi pentru mine...Şi a-mi dărui iubirea de mamă şi tată, trebuie să am ruşinea de a tăcea când încep a provoca durere. Şi a înţelege că lacrimile ei, sunt apa în care mă voi înneca cândva...Cândva, când nu voi găsi scăpare din vină.

Iubiţi-vă Mamele, până mai aveţi timp să îi arătaţi şi spuneţi asta. Chiar mai mult, termini de citit şi te duci şi o cuprinză strâns şi-i mulţumeşti că te-a crescut aşa cum eşti....Fă-o măcar tu, în locul meu, căci eu aş vrea să fiu norocoasa care are mama lângă ea. :)