Je suis malade. Complètement malade.

Versurile unui cântec te-au apucat de inimă și te-au tras (iarăși) în trecut. 

În pat te așteaptă aceași umbră singuratică care aruncă priviri spre pod și caută răspunsuri sau speranțe. 

Sau viață.

Cineva o dorește, altcineva o respinge, altul pur și simplu o strică. Cu priviri reci. Cu pietre.

Sau cuvinte.

În ritm cu miros de flori și sunet de ploaie primăvăratică, amintirile par și mai dulci...Te atrag departe...Te trag tot cu prezent și conștient te împing în trecut. Iarăși. 

Spunând că timpul vindecă rănile, el râde și-ți contrazice așteptările iar visele îți fură realitatea în care reușisei să simți fericire. Îți fură fericirea și-ți amintește că trebuie să suferi.

Te lovește cu durerea atent cusută-n memorii și nu te lasă să trăiești.

Nu puteai trăi cu trecutul.

Acum nici fără.

Îl rogi să tacă pentru că adori când tace. E dulce liniștea atât timp cât nu-ți amintește replici, locuri, de El de-atunci.

Senzația e ucigătoare. Atunci când începi a urî ce iubeai cândva. Când înțelegi că te ucide totul ce altora le dă viață. Când mergi pe drum și urăști tot ce te iubește. Când te întorci cu spatele și taci, pe când altădată...atunci ai ucide dacă ți-ar face ție asta. Atunci când conștientizezi că ai devenit un monstru. Ai permis să creeze din tine un monstru fără sentimente și fără dorință.

Pozitivismul amăgește oamenii destul de bine. Depresia se ascunde ușor după el, astfel încât obții două: mai puține întrebări și mai puține lacrimi publice provocate.

Și te privești în oglindă...

Și vezi

Un alt om.

Ucis de îmbrățișări. Ucis de plăcere. Ucis de vocea, în lipsa căreia te ucizi până acum. 

Și taci, bată și sătulă de plânsete și râsete isterice. 

Îl ții, îl săruți și continui să privești lumea cu ochii unei fantome. 

Adormi.