Endorfinele.

Oameni noi și oameni vechi. 

Faza e că nimeni nu se schimbă. Doar cu timpul își schimbă măștile, jucând roluri diferite în aceași piesă.

Și e de înțeles faptul că oamenii rar se schimbă. E greu....e greu să te muți de la etajul 1- unde e răcoare, nu ai pe cine inunda pentru că mai jos de tine nu e nimeni și cu care te-ai acomodat, chiar dacă e rece și plin de amintiri dureroase, la etajul 9 care te face să te simți în al 9-lea cer de fericire, la care te simți mai deosebit, mai sus și unde totul e intrigant dar totuși instabil și nou. E greu să riști totul. 

Îmi place cum totul se amplifică și se impune contra mea. Contra fericirii și realității mele. 

Bumerang. 

Aruncata-mi fericirea și a revenit la locul de întoarcere ca să-și atingă ținta.

Faza e că timp de un an fericirea în formă de bumerang are semne de sânge pe ea, așa cum a mai rănit inimi. 

Ținta sa e de a uni sau a despărți? Ironia sorții...

Nu știu ce e mai comod: Să plătesc mult pentru Fericire sau să continui să închiriez Iubirea? 

Fericirea oferă 100% de iubire dar invers nu.

M-a părăsit și muza...A rupt contractul de posesiune și m-a trimis tot cu confuzie și nebuneală înapoi în întunericul gândurilor mele. De acolo nimeni nu aude strigătele disperării, în afară de insomnie...Ea e alături. 

Iluzii, frică, crize de orice, moleculele fericirii ce suprimă durerea și oameni. 

Oameni buni, nebuni, noi. 

Senzație de fericire acompaniată de o durere sufletească și confuzie. 

Straniu...cum fericirea depinde de durere. 

Depinde de Tine.