Departe.

Atâta pământ ne desparte de persoanele iubite. 

Cineva e la câțiva kilometri depărtare. Altcineva la câțiva metri adâncime. 

E de ajuns atât despre depărtare. Căci, de fapt, nu contează depărtarea fizică cât cea sufletească. 

Unde-i intersecția sufletelor noastre? La ce etaj? În ce zi din trecut?  m-aș întoarce. 

Da, fiecare din voi ați plânge dacă v-ați aminti de acel ”te iubesc” rămas la timpul prezent, dar fiind spus în trecut. Vrei să țipi? Doare, știu că doare. Toate amintirile dor. 

 Viața ne dă câte un avertisment pe care nu vrem să-l acceptăm. Urmează un râs isteric după care te închizi în tine tot cu temeri și nebunie. Viață, serios?! 

Nu am ce scrie. Nu am ce vorbi. Nu am ce emana. 

Mi-e nespus de dor de îmbrățișări. De multe momente familiare pe care nici măcar nu le-am avut niciodată. 

Și nimeni nu te înțelege, iar dacă înțelege nu poate ajuta, iar dacă crede că ajută, dar stai, așa departe până când nu am ajuns. 

Și NU, nu e în regulă nimic. Dacă voi sunteți, mă bucur! Și nu, circumstanțele sunt așa, nu voi sunteți bravo) 

Câteodată nu e de ajuns să ai acoperiș, bani și alte lucruri materiale. Câteodată ai nevoie de fericire goală! De tată. De atenție, grijă sau măcar ” hai vină să plângi la mine”! 

De scrisori unde se întipărește scrisul de mână a persoanei dragi și unde câte-un cuvânt e șters de lacrima de dor. 

E nevoie de surprize, de ochi închiși și o sacoșă de portocale cu miros de zăpadă. 

Sau măcar de promisiunea că aceștia de acum vor fi mereu lângă tine. Sau măcar în viață.

Din păcate, nu ceri nimic dar ți se ia totul.

Iar tot ce putem dezgropa, e durerea din suflet. Pentru că nu poți să râzi când înțelegi că, dacă...

Dacă un om ar fi în viață, ai fi atât de fericit...

Ne lipsesc niște suflete care ne completau cândva viața. Ăsta e răspunsul la toată tristețea și la aceea că niciodată nu vom fi la fel. 

Pentru că fericirea nu reînvie, nici oamenii.