Vină acasă, trecutule!

Nu am idee unde e muza mea. Și nici măcar nu țin minte în ce lună și în ce loc am pierdut-o.
De fapt, e evident că durerea și circumstanțele ne schimbă.
Iar eu pierd câte o bucățică din mine odată cu pierderea oamenilor din viața mea.
Nu, nu e atât de ideal să trăiești singur. Atât timp cât nu ai familie, pentru ce mai trebuie casă?
Vreau acasă...chiar vreau.
Acolo unde mama îmi deschide ușa cu zâmbetul ei dulce-acrișor și spune: '' Am făcut ceva tare gustos, vină mai repede la masă! ''
Acasă.
Să vin acasă și să cânte playlist-ul nostalgic al surioarei mele.
Să mă trezesc la 5 dimineața de la zgomotul pe care îl face mama la bucătărie prin cratițe...
Să mă furișez la soră în odaie ca să privim până târziu O'Clone.
Să-i deschid ușa nanului care venea în fiecare an cu o sacoșă de clementine, să mă felicite cu ziua de naștere.
Să am la cine țipa și să am de la cine mă închide în odaia mea.
Acasă.
Nu mă pot întoarce acasă. Nu putem da timpul înapoi...Nu putem recupera zilele în care o cuprindeai prin somn pe mama pentru a adormi.
Nu am idee unde s-a pierdut norocul meu.
În ce an? Pentru că de la 2 ani nu am avut norocul de a avea tată. Cu timpul străinătatea a luat-o pe mama. Iar pe soră depărtarea.
Cât de greșit e să dorești și să tânjești după trecut? Cum să nu vrei acasă? Unde eram împreună, chiar de nu mai țin minte asta.
E un vis. Ba nu, e un coșmar! Să te chinuie viața cu amintiri despre oamenii pe care nu i-ai cunoscut și au murit. Despre cei de care te-ai atașat nespus de mult și i-au luat de lângă tine sau circumstanțele, sau moartea. E un coșmar să vezi cum cineva se stinge zilnic dar și mai groaznic e să știi că persoana iubită trăiește dureri groaznice și tu nu ești alături nici măcar să plângi cu ea.
Acasă. Iată ce vreau de sărbători. Să ne întoarcem la ai mei 8 ani când abia plângeam de la faptul că aflam cum e să primești un 7 la română. nu când plângi de la faptul că simți groaza care te cuprinde atunci când stai în sala de așteptare și vezi cum sufletul tău stă în patul pe rotile plin de durere.
Vreau acasă. La noi acasă. Cu mama, cu tata și cu sora.
Nicidecum singură. Nicidecum în acest an. Dar aici, în această casă.
Și da, nimeni nu o să te întrebe de ce ești nervos, de ce ești confuz și de ce ai căpătat atâta tupeu de a spune lucrurilor pe nume. Pe nimeni nu interesează câte nopți plângi și câtor suflete duci lipsa...
Nimeni nu te va cuprinde și nu va veni la jumătate de noapte cu o cutie de lacrimi pe care să le folosească cu tine...căci tu chiar ai nevoie.
Dar, pe cine interesează?!
P.S.  Mi-e nespus de dor de familia noastră, de cei ce eram noi demult și ceea ce nu poate fi întors înapoi.
Iubiți-vă familia și spuneți-le cât noroc aveți că sunteți împreună, pentru că sper că sunteți!
Și da, eu îmi iubesc familia...chiar de o iubesc pe viber.