Scrum de suflete.

Pierdem oameni.
Nu moartea e o tragedie, ci viața noastră fără oameni. Fără oamenii noștri.
Unii cred că au timp și vor reuși, alții oftează și conștientizează că timpul e atât de ironic cu tine...încât, poate să-ți stabilească o întâlnire cu întunericul. În orice moment.
Într-adevăr, resemnarea...resemnarea îți fură ani, celule nervoase și-ți dăruie riduri.
Ții minte când ți se rupea sufletul? Când nu puteai să mai respiri de durere?
Dispariția cuiva ne împletește-n adâncul nostru multe emoții noi. Atunci, cred eu, uiți cine ești, uiți cine ai fost până acum și uiți că mai ai de trăit.
Ca niște copii mici, ne vrem omul Acum. Aici. Înapoi!
Moartea îi fumează pe toți până la scrum. Vii sau morți, ne risipim în colțul unde amintirile-s ca niște ace care te străpung încet. Cu care te străpungi până la urmă. Tot tu.
Știu oameni care încercau să-și facă durere pentru a găsi altceva ce poate durea mai tare decât atunci când vezi omul drag în sicriu. Nu le-a ajutat.
Îți imaginezi cât de puternic trebuie să fii ca să nu înnebunești de la gândul că realitatea nu coincide deloc cu ceea ce a fost, poate chiar, două minute în urmă?
Nu mulți o să înțeleagă ce am scris. Chiar sper să nu mă înțeleagă nimeni.
Doar că...atunci când simți că moartea îți fură un suflet ce avea carne și oase, pe care îl puteai lovi, atinge, săruta, mușca, cuprinde...cu care puteai vorbi și care îți vorbea...când simți că universul poate transforma totul în cenușă, ce mai contează arhiva ta sufletească și plină de memorii?
Trec zile, ani și tu te chinui în biblioteca trăirilor voastre.
Alții încă pot să te curpindă, dar încă cred că au timp...

Trezirea! Noi nu avem nimic altceva, decât suflete. Și acelea te pot lăsa odată cu ultima răsuflare.
Nu moartea e o tragedie. Ci viața noastră fără oameni. Fără oameni vii. Fără oamenii noștri.