No purpose.

Ce facem când obosim de situația noastră de viață, de oameni, de noi înșine? Devenim niște introverți preocupați de propriile gânduri, cu puls al inimii mărit dar fără pulsații în relație cu oamenii dragi. Devii din ce în ce mai indiferent față de prezența cuiva și încetezi să mai vrei prieteni, beții și discuții. Încetezi să mai vrei să vorbești. De ce e atât de greu să ne comunicăm despre gânduri și frici ce devin până la urmă obsesii nevrotice? Dar dacă ne vorbim, ce folos mai e, când nu ne ascultăm?
Când calitatea vieții devine egală cu zero, așa cum toată implicarea ta în propria viață este neutră, cui să îi ceri ajutor? Ego-ul uită de funcția sa și ne împinge în dileme în loc să ne poziționeze corect în lumea noastră reală. Până la urmă, care e lumea noastră reală: ceea ce simțim și observăm noi sau imitația a ceea ce înțelegem noi? Când percepem un fenomen greșit, oamenii de lângă noi ne spun că greșim de atâta că așa e, sau așa le e lor convenabil? Ce să facem când obosim de gânduri și situațiile problematice create de psihicul nostru? Cum să ajutăm alți oameni, pe când singuri ne scufundăm în propriile aberații, deși putem înnota? Multe întrebări la care așteptăm un salvator, care să ne ducă la mal unde sunt toate răspunsurile...Ce iluzii...Mai ales când salvatorul este, de fapt, o personalitate de a noastră care trebuie ascultată.
E frig, e somn și instabiliate. E târziu și pustiu. E oboseală și nevoie de compătimire. E un strigăt de ajutor tuturor văzătorilor de adevăr. Dar cum să vezi, când îți închizi sufletul și ești un introvert cu multe, foarte multe gânduri...