Peronul vieții.
Îmi fac bagajul și plec. Plec din trecutul de care mă legasem atât de strâns, cu funie groasă și multe noduri. Noduri în gât.
Plec din zona mea de confort, din locul în care credeam că sunt fericită și închid toate ferestrele prin care mai trecea un aer de iluzii. Ele ne impiedică să creștem și să ne autodezvoltăm, înlocuindu-le cu speranțe goale.
Obișnuim să lăsăm oameni care nu mai vor să stea lângă noi, iar dacă mai rămân, o fac pentru a-și satisface propriile nevoi și a parazita pe seama altor vise. Ne sug energia și puterea de a continua pentru a se simți comod și nu ne permit să știm ce înseamnă iubire și fericire adevărată. Obișnuim să fim mazohiști și să credem că e „normal„ să ne atașăm de durere. Să iubim „până la sânge„ și să nu mai putem continua viața fără ei. Să nu putem mânca, dormi, privi filme fără ei. Oare e ok să nu vrem să ne tratăm de paraziții emoționali?
Dependența de durere ne învață să fim mai rezistenți la influența altora, însă ne stoarce de încredere și speranța de a mai întâlni oameni care sunt dispuși să insufle și emoții calde, care îți pot cuprinde sufletul cu liniște.
De ce permitem altora să ne distrugă astfel încât, ne transformă în monștri care nu permit să se mai apropie cineva de noi? Cine poate iubi un om distrus, rănit și care încă mai sângerează? Cine o să fie gata să îți rabde crizele de nervi cauzate de trecut fără să fie atins și el?
De ce ar trebui ca cineva să-și asume riscul că într-o bună zi, vulnerabilitatea emoțională va reveni și vei fi într-atât de sceptic, încât nu vei mai crede în stabilitate?
Momentul în care încetezi să mai fii victima propriilor decizii, în care atingi apogeul durerii, te face să conștientizezi că nu mai poți și nu mai trebuie să te autodistrugi cu memorii și nostalgii.
Îmi fac bagajul cu toate amintirile și-l las după ușă. Sufletul trebuie să fie total implicat în prezent, pentru a trăi, nu a supraviețui.
Am ajuns la peronul vieții, cu lecții din trecut și liberă pentru experiențe noi de viață.
Singură, ca întotdeauna și sigură.
Sigură în faptul că noi suntem responsabili de punctul de destinație- fericirea.
Îți procuri și tu un bilet?
Plec din zona mea de confort, din locul în care credeam că sunt fericită și închid toate ferestrele prin care mai trecea un aer de iluzii. Ele ne impiedică să creștem și să ne autodezvoltăm, înlocuindu-le cu speranțe goale.
Obișnuim să lăsăm oameni care nu mai vor să stea lângă noi, iar dacă mai rămân, o fac pentru a-și satisface propriile nevoi și a parazita pe seama altor vise. Ne sug energia și puterea de a continua pentru a se simți comod și nu ne permit să știm ce înseamnă iubire și fericire adevărată. Obișnuim să fim mazohiști și să credem că e „normal„ să ne atașăm de durere. Să iubim „până la sânge„ și să nu mai putem continua viața fără ei. Să nu putem mânca, dormi, privi filme fără ei. Oare e ok să nu vrem să ne tratăm de paraziții emoționali?
Dependența de durere ne învață să fim mai rezistenți la influența altora, însă ne stoarce de încredere și speranța de a mai întâlni oameni care sunt dispuși să insufle și emoții calde, care îți pot cuprinde sufletul cu liniște.
De ce permitem altora să ne distrugă astfel încât, ne transformă în monștri care nu permit să se mai apropie cineva de noi? Cine poate iubi un om distrus, rănit și care încă mai sângerează? Cine o să fie gata să îți rabde crizele de nervi cauzate de trecut fără să fie atins și el?
De ce ar trebui ca cineva să-și asume riscul că într-o bună zi, vulnerabilitatea emoțională va reveni și vei fi într-atât de sceptic, încât nu vei mai crede în stabilitate?
Momentul în care încetezi să mai fii victima propriilor decizii, în care atingi apogeul durerii, te face să conștientizezi că nu mai poți și nu mai trebuie să te autodistrugi cu memorii și nostalgii.
Îmi fac bagajul cu toate amintirile și-l las după ușă. Sufletul trebuie să fie total implicat în prezent, pentru a trăi, nu a supraviețui.
Am ajuns la peronul vieții, cu lecții din trecut și liberă pentru experiențe noi de viață.
Singură, ca întotdeauna și sigură.
Sigură în faptul că noi suntem responsabili de punctul de destinație- fericirea.
Îți procuri și tu un bilet?
Comentarii
Trimiteți un comentariu