...până la adânci bătrâneți.

Hai să discutăm. Să nu strigăm, să nu ne inhibăm părerile și să fim puțin mai sinceri cu noi. Această postare nu e despre relațiile sănătoase, unde există compatibilitate, transparență și reciprocitate. E despre așteptări personale și convingerea nesănătoasă a unora, precum dragostea e obligație. 

Să discutăm despre o temă dureroasă pentru visători, romantici și cei care trăiesc cu ideea că există dragoste unică, care durează toată viața și un suflet pereche care apare din senin și te iubește necondiționat, fără să vrea, măcar odată, să te omoare sau să te părăsească. 

Deci, sărutăm broaște până întâlnim ''sufletul pereche'' sau închidem cartea cu povești pentru copii și devenim mai asumați? 

Broaștele sunt niște figuri din viața noastră, oameni cărora intens și cu speranță bolnavă încercăm să le atribuim caracteristici preluate din imaginea partenerului ideal (creată în mintea noastră) însă care nu au fost destul de convingători și nu au corespuns acestui model imaginar. Atunci când îți formezi un ideal îl îmbraci, îi adaugi formele dorite, îl înveți să mânânce ce vrei tu și cum vrei tu, să te iubească atunci când ești tu gata, să tacă la comandă și, în caz că te plictisește, să se prefacă că nu vede că ai mers să fumezi o țigară interzisă cu un om străin care e acceptabil doar ca amant/ă, căci nu e wife/husband material, așa cum e idealul tău. Deci, ai creat o schiță, cauți un trup care să se încadreze ideal în puzzle dar până atunci săruți broaște, interacțiunea cu ele fiind, desigur, negată și ascunsă în amintiri din tinerețe. Când apare o conexiune cu cineva care te minte frumos și se potrivește, în sfârșit îl premiezi cu titlul de soulmate și îi promiți dragoste și fericire până la adânci bătrâneți. Been there, done that. 

Ce fac oamenii când întâlnesc sufletul pereche? Se scufundă în emoții și fluturași. 

Ce fac oamenii când sufletul pereche decide că ''dragostea până la adânci bătrâneți'' a trecut? Se scufundă în rahat. Emoțional, verbal, relațional. Oamenii suferă. Din cauza faptului că nu ți-ai îndeplinit obligația de a iubi până la moarte, ei te pedepsesc. Te atacă, te învinuiesc, te înjură, te manipulează, te șantajează, te urmăresc. 

Raport de posesiune. Neacceptare. Durere. Reacții infantile. Dramă. Frică. Gelozie. Nu îmi convine așa sfârșit dar viața nu este aranjată astfel încât să ne convină nouă totul. 

Nouă ne place la nebunie să avem așteptări, să credem în veșnicia unor emoții, pe când trăim viața efemeră. Ne place să credem că cineva ne aparține din momentul întâlnirii până la moartea sa dar nu toți au parte de asta. E un vis, un scenariu trăit de unii, urmărit de alții și dorit la nebunie de cei care își rezumă viața la o poveste din copilărie. 

De ce nu ne place să ne asumăm riscuri, să luăm decizii raționale și să fim responsabili de propria viață, cea reală, imprevizibilă, unde dragostea e necesară pentru fiecare în parte dar, în niciun caz, nu e o  obligație față de altcineva? 

Cu cât mai mult trăiești în incubatorul de iluzii, cu atât mai mult vei suferi atunci când va fi timpul să închizi un capitol din viața ta. Mai simplu, acceptă că și relațiile ajung la bătrânețe, la un sfârșit. Deseori, asta se întâmplă până să mori fericit dar e absurd să dai din picioare și să te împotrivești. Separarea de cineva nu e o catastrofă, e un fenomen firesc. 

Normalizați astfel de scenarii, nu doar căsnicia și nunțile pompoase.