Astăzi.

Nu sunt disperată deși nu mă vei crede, pentru că, mă adresez doar ție în așa momente.
Nu vreau să îți disturb odihna sau pacea...dar am nevoie de faptul că măcar ai fost, ai existat și dacă nu mi s-a oferit ocazia de a fi iubită, măcar să pot comunica cu tine...da, cu tine care ești în inimă încă.
Deci, nu am vrut și chiar am fugit de asta. Nu îmi recunoșteam mie spunând că nu îți simt lipsa pentru că nu aveam ce îmi aminti.Știi cât de rău îmi pare că nu am?! Dar e greu, e foarte greu să vorbesc cu aceeași fantomă prin monologul ăsta și restul din ele. Iar cel mai tare mi-e frică că lipsa ta va acționa nu doar asupra celei mai importante zile,când voi termina liceul și nu mai spun de prima zi unde nu erai; a pozelor de la nunta mea, unde nu vei fi. La privirea mea spre cer, în momentul în care la altar nu mă voi sprijini de brațul tău. Nu știu cum voi deosebi  personalitatea celui care va face față că va fi cu mine mereu....Un tată ar avea grijă de cine se apropie fiica sa, cui îi va da mâna ei împreună cu inima și câte lovituri va primi inima ei. Îi va pune la dispoziție umărul, unde să-și plângă ghinionul, primul eșec și alte probleme din viața ei.Umărul, care îi va sprijini capul când vor dansa...Umărul, care a fost perna fiicei toată copilăria...Umărul care nu l-am avut...Tu pur și simplu nu ai fost...Din viața mea a fost exclus deodată fiece detaliu legat de tine...Dar, perna...umărul și glasul tău l-am regăsit în poza ta..care era o icoană de fiecare dată când îmi era dor.
Straniu e...că atunci, mă rugam la Dumnezeu, pe când Dumnezeul meu ai fost tu...niciodată văzut, dar mereu crezând în existența ta.
Încă și acum...citesc fragmentele unde s-au tapat litere reci ....Mai citesc povestea ta prin ziar...Și doare când realizez că asta eu sunt printre rândurile unde scrie că ”fata tatei„ încă mai întreabă când vine el acasă....Și regret că atunci nu mi s-a spus adevărul, vroiau să mă protejeze, dar...Este și o regulă a medicilor....Când cineva moare...Și-i dai darea de seamă familiei, îi explici cum s-a întâmplat, cauza, după care : ” Am făcut tot posibilul. Îmi pare rău. A murit„
De ce? Pentru că familia e în șoc.
În primul rând nu va crede...nu va vrea să creadă că e drept totul...
Iar când spui direct, doar atunci...Lacrimile îți par atât de amare că nu le mai poți reține în suflet și țipi.
Desigur că eu și fără asta am știut ce și cum....
Aici nu au fost medici. Aici nu au fost cauze. Aici nu a fost moarte. Și aici ești tu, nu altcineva.
Deci..e greu fără tine..astăzi, să știi că azi e greu.
Aș vrea răspuns..la tot ce scriu...dar..
Draga mea iluzie, înțelege-mă, și...nu te pierde prin cuvinte...zbori până la...măcar pân la vise.