Alarma.

Asăzi a sunat și alarma mai dulce de dimineață...și profesorii erau mai frumoși...și privirea altora mai...hm, ce zic eu, mie doar îmi era indiferent.
Când am deschis ochii, mi-a părut că încep a trăi...ca în Martie.
Am încercat să găsesc măcar un motiv pentru zâmbetul meu...dar, nu-i. Și poate așa nu va dispărea totodată.
Câteva fire de păr blond au rămas pe pernă, astfel demonstrându-mi că mă iubește tot cu fire despicate. Patului îi este totuna, mai ales când e frig. Și a fost frig.
Nu am parte eu de diminețile alea romantice cu ceai sau cafea...Mă descurc cu pastă de dinți la micul dejun și cu niște ochi albaștri, care-s ușor iritați de apa rece, ce se reflectă în aborii virtuali ai oglinzii. Mă trezesc...
Cineva poate crede că stau cu orele în fața oglinzii dar îmi e de ajuns cele 10 minute pentru a-și face efectul rimelul și a arunca pe mine câteva haine, cât mai groase, să nu mă poată dezbrăca ceața de afară...
Azi a trecut totul și fără măști, doar oricum zâmbeam :3
Undeva-n subconștientul meu visam fulgi dulci și o aromă de clemantine..de alea de care iubesc eu. Dar mă abțin, le mănânc doar de ziua mea. Plus la asta, și așa am alergie la unii oameni...ar fi în exces niște vitamine oranj.
Azi cineva înghițea lacrimi, cineva atenție, alții lecția de istorie, da' eu fumul de țigară, cum să nu se simtă pe lângă școala noastră....
El îi dăruia ei sensibilitate, ea sânge. Albastru și rece....chiar de nu mă înțelegeți, încercați să credeți în asta.
O zi obișnuită, dar în sfârșit nu depresivă...da-da, eu am scris ceva frumos și vesel astăzi, șocați? :D
Și nu...te rog eu, nu.
Nu iubi.
Nu pe mine.
Taci și nu mă iubi.
Niciodată.
Nu tu...celălalt.