Temporar.

Medicii ne prescriu medicamente. Nici unul nu ne-a dat tratament pentru lecuirea durerii. Doar ne droghează cu calmante. Temporare...
Profesorii ne predau lucruri necesare în viață. Nici unul din ei nu ne învață cum să supraviețuim când e greu. Doar ne prelungesc șansa de a trăi. Temporară...

Meteorologii ne avertizează că temperaturile vor fi joase. Nici unul nu ne spune că va îngheța sufletul. Doar să ne îmbrăcăm gros, pentru a menține căldura. Temporar...

Toți găsesc ce să judece, ce să sfătuie și știu cum să amăgească. 

O fac bine doar iluzioniștii. Restul singuri trăiesc într-o iluzie a vieții.

Cea mai mare minciună este timpul...Lăsăm totul pe altă zi sau credem pe alții că ''vom reuși'' dar nu...nu vom reuși. Totul se uită și se îngroapă, ca și dragostea.

Ne închidem în limitele timpului și acoperim totul cu semințe de speranță, pentru a ne amăgi că totul e ca înainte și e stabil.

Și credem că putem săruta un om, indiferent de câți ani nu îl vedem...dar doar sărutându-l ne dăm seama că nu putem. Deja nu...

Trăim cu ultima zi petrecută împreună și mai așteptăm o nouă revedere, pentru a realiza că degeaba. 

Cu anii trece căldura, fericirea și chiar siguranța. Pentru că e alt om, deși același corp. 

Și cât de trist, dureros, insuportabil n-ar fi - este drept. Este realitatea care iese din lumea virtuală sau imaginară unde noi încă mai suntem împreună, unde noi râdem ca înainte și unde mai putem săruta la orice întâlnire. Pentru că e de ajuns să te reîntorci în același loc, la același apus dar în alt timp. În prezent. E de ajuns să te reîntorci ca să înțelegi că, din păcate, totul e în trecut. Și tu. Și el...voi. 

Dar continuăm să credem în contrariu, așa cum sunt excepții, din fericire.

Oamenii ne citesc lecții de viață. Dar nici unul din ei nu țin minte că timpul nu ne așteaptă. Timpul nici măcar nu așteaptă să citească ei lecții de viață. Viața temporară.