It's not right, but it's ok.

Nu mai pot face nimic decât să scriu.
Cât de frumoasă n-ar fi viața, nu e frumoasă cu mine.
Câteodată mi-e frică să-mi pun ochelarii de vedere, să nu văd cumva realitatea și mai strașnică.
Cum să trăiești când n-ai cu cine?
Supraviețuiesc din puținele zile când amețită fredonez, strig, cânt fericirea. Măcar s-o cânt, dacă nu o simt.
E trist să stai într-o parte și să nu poți răspunde la tipicile întrebări despre viața personală. E trist să vezi trecutul fericit cu altcineva, pe când prezentul alege altceva decât ce vreai tu. Sau totuși eu-s cea care vrea prea multe și înnebunește de la nimic...Sau totuși îmi pare rău că am pierdut ceva.
Azi am eliberat o lumină în cer. L-am eliberat pe El. Cică trebuie să fie o zi în care să le dai drumul...să nu-i ții în lacrimi și durere pe pământ.
Abia respirând...abia conștientizând că odată cu sufletul lui, eliberezi și visele, dorințele...Dai drumul omului pe care nu-l vei mai avea alături.
Abia respirând.
Să dispar. Aleg să dispar dintre oamenii fericiți ce se iubesc. Aleg să plec în întunericul unde nu mă vor deranja toți cu privirile lor rele și urâte. În întuneric e mai bine. În întuneric toți uită de tine.
Astăzi am realizat că fericirea e ceva de moment, dacă ai noroc.
Că oamenii n-o să mă placă, accepte, și mai ales n-o să mă iubească.
Pentru că...
nu-s după standartele lor morale sau fizice.
Pentru că-s o pată de viață.
Una în plus, ce strică toată imaginea oamenilor perfecți și frumoși cu imaginea ei sură.
Și doare.
Doare când înțelegi că nimeni nu-i dispus să-ți ofere timpul său. Toți sunt prea ocupați să-ți urmărească existența.
Prea ocupați sau neinteresați, atât timp cât au bani și n-au probleme, evident.
După care...tot ce înțeleg eu e că e nevoie să mori ca să atragă atenția cineva la personalitatea ta.
...altfel, nu valorezi nimic în viața nimănui, decât o fată stranie care nu fuma.
E nevoie să mori ca să înceapă oamenii să te prețuiască, după care, să fie fericiți mai departe.
Pentru că...așa e viața.