Timpul...

Cu timpul, toți uităm. Uităm că avem o viață de rahat și, cu timpul, o trăim.
Spunem cât de tare ne va fi dor, dar uităm să ducem dorul și-n prezent.
Și dacă să privim în urmă, nu știu ce să faci: să plângi că ai uitat de foste iubiri, priviri și oameni...sau să râzi că ai uitat.
Și plecăm...cu toții plecăm de la cineva și ajungem la altcineva, dar tot acolo...tot în inimă. Ne impunem în conștient că suntem puternici, dar nu avem puterea de a ține minte...Iar când stăm jos, pe grămada de lucruri aruncate din nervi și simțim cât de slabi suntem, nu suntem destul de slabi pentru a uita...
Cu timpul, ne ridicăm. Singuri și în lacrimi. Și trăim tot timpul doar în lacrimi, cu mici iluzii la zâmbete care apar ca curcubeul, după tornade de crize de nervi și ploi torențiale de sentimente. Țipăm în găuri pline de amintiri, în care au plouat anii și ne îmbătăm care cu vodkă...care cu calmante...care cu durere, până când ne intoxicăm și înțelegem că trebuie să ne oprim.
Și îți vine să rogi oamenii să sufere și ei...dar alegi singurătatea cu care să te ții de mână pe drum și care, cu timpul, devine cea mai bună prietenă.
 Devii un actor care știe cum și când să-și îmbrace o pelerină frumoasă, care să nu deranjeze oamenii cu realitatea ta care pe nimeni nu interesează.
Uităm, cu timpul, că trebuie să iubim omul chiar dacă moare...și dor, din păcate, ambele lucruri.
Ținem în noi cele mai calde memorii...care încălzesc în zilele frumoase iar în cele urâte, amplifică căldură până când nu te arde. Arde sufletul, arde inspirația, arde dorința de a trăi.
Avem nevoie de oameni...Iar când pleacă, ne amintim că așa e viața...dar nu mai vrem alți oameni pentru că nu vrem din nou alte dureri. Și devenim suri, invizibili, plictisitori pentru cei fericiți.
Fugim de cei ce mai sunt.
Ne luăm rămas bun. Plecăm. Și uităm să simțim...să fim oameni.
Cu timpul...Totul trece cu timpul.
Numai nu sufletul.