Cry me a river.

Plouă, deci mi se poate să scriu din nou "depresneac", cum numesc alţii postările de aici.
Cică unii nu-s satisfăcuţi de modul meu de a supravieţui. Păcat, va trebui să-mi scot cuţitul din inimă şi să-l introduc înapoi celor care s-au străduit să mă facă aşa, deşi oricum nu vor fi mulţumiţi. Societatea...
Vine momentul când nourii îşi eliberează durerea peste alţii. Coincidenţa e că am făcut-o astăzi în acelaşi timp. Eu am "plouat" unii oameni cu cuvinte, ei cu lacrimi. Se mai întâmplă. Partea rea e că va mai ploua, şi nu o dată.
Am impresia că nu mai sunt cuvinte...Că tăcerea e dureroasă dar singurul mod de a înghiţi amar lacrimi, decât regrete. Impulsul de care am nevoie pentru a mă ridica din nou devine o nouă atracţie nereciprocă care mă ucide, nu împinge. Şi iar se repetă...
Schimbări, greşeli, şanse, încercări, eşecuri, beţii cu Maestro fm şi meditare...de fiecare dată aceeaşi modalitate de refugiu.
Aştept ajutor, dap' mai este vre-un mod de a pierde timpul? Oh da, s-poate de recurs la jale dar nu degradez într-atât. Ştiind că îmi pot încredinţa doar mie aşa responsabilitate, voi face tot posibilul să mă răzbun pentru ce am devenit. Voi începe cu mine, mustrându-mă că am permis să fiu modelată, după care voi ajunge şi la păpuşari. Da, e uşor să ucizi până la urmă binele care a mai rămas în tine...Merită să fii crud, pentru a-ţi satisface măcar o dată sufletul. Şi azi a fost un început la totul...
"...now it's your turn to cry, cry me a river!"