I need him.

Se tot apropie ziua când aș fi vrut să mă cuprindă un singur om.
Aș vrea să mă cuprindă el.
Să mă îmbrățișeze, să plângă de fericire și totodată de frică că mă va pierde, deși voi plânge eu că l-am pierdut.
Să se mândrească că fetița lui e mare. Aș vrea să glumească cu mine, cum o făcea cu sora...
Vreau să mă sărute pe frunte și să îmi zică că se bucură că mă vede cum cresc și că sunt a lui pentru totdeauna.
Să găsesc cadoul de la el sau o scrisoare unde...unde măcar să scrie '' de la tata...''
Îmi doresc să mă cert. Măcar o dată...
Să ajung în trecut unde să fiu alături, dacă în prezent e imposibil.
Dacă nu la a 16-a,17-a, 18-a zi de naștere, măcar la prima...să urmăresc bucuria și căldura cu care m-a luat în brațe și mă acoperea de ninsoarea din '97.
Ar fi perfect să primesc, în calitate de cadou, măcar în vis, o casetă, un disc unde să-i aud vocea...să o ascult măcar câteva secunde...ca să îmi pot amăgi imaginația cu vocea, dacă nu cu înfățișarea.
Mulți mă întreabă de ce urăsc ziua mea de naștere și de ce nu vreau să aud de ea.
Mereu spuneam asta, de atâta că am fost singură...Am fost fără el. După aia fără restul...
Și, știi...încep să înțeleg că mă prostesc. Cadoul lui e ziua de azi...aceea că exist și că mi-a dat viață el cu mama. Pentru a-l ține minte pe el...Pentru a-mi aminti de ziua mea de naștere despre el...omul care m-ar fi iubit și mi-ar fi dăruit totul, dar s-a limitat la viață. Și ăste e cel mai frumos cadou de la el, presupun.
Iarăși ajung într-o zi când să-mi fie dor.
Să am nevoie de îmbrățișarea lui, chiar dacă mă sperie că mai e o lună și oricum nu-l voi avea alături. Încă un an am supraviețuit.